Examinarea radiologica

Examinarea radiologica

Examinarea Radiologica presupune utilizarea radiatiilor (atat ionizante cat si ne-ionizante) pentru obtinerea unei reprezentari vizuale a anumitor parti ale corpului uman in scopuri medicale. Testele cu ajutorul razelor X sunt foarte obisnuite – de fapt, acestea sunt pe locul doi in categoria celor mai des intalnite teste medicale, pe primul loc fiind analizele de laborator. Examinarea radiologica, cunoscuta si sub numele de radiografiere de diagnostic, este utilizata de specialistii in domeniul medical pentru a obtine imagini ale structurii interne ale corpului uman. Acest lucru este posibil datorita diferentelor de densitate ce apar intre diverse tesuturi, precum si prin absorbtia sau atenuarea fotonilor razelor X in tesutul osos bogat in calciu sau in alte tesuturi dense.

Examinarea radiologica poate fi efectuata pentru a diagnostica, evalua si studia un numar mare de boli si conditii medicale. Fracturile osoase, anomaliile pulmonare sau chisturile sunt doar cateva exemple de afectiuni care pot fi investigate eficient cu ajutorul examinarii radiologice. Aplicatii bazate pe aceasta procedura medicala se regasesc in toate domeniile practicii medicale. In plus fata de imagistica de baza, au aparut diverse proceduri cu scopul de a completa si de a creste performanta investigatiilor care au la baza radiografiile. De exemplu, studiile angiografice presupun administrarea unei substante (numita substanta sau agent de contrast) intravenos pacientului printr-un cateter (un tub subtire si flexibil care este introdus in vena pacientului) cu scopul de a bloca razele X si de a creste vizibilitatea vaselor de sange situate in zona investigata in imaginile radiografiate. Aceste proceduri au fost deasemenea perfectionate prin utilizarea computerului, cu ajutorul caruia se indeparteaza imaginile tisulare irelevante din radiografia finala; aceasta procedura se numeste angiografie digitala de substractie.

Procedurile mai recente permit examinarea radiologica a corpului uman prin intermediul altor metode – cum ar fi imagistica prin rezonanta magnetica (IRM sau RMN) sau tomografia cu emisie de pozitroni (TEP). Aceste proceduri aduc un plus semnificativ in acuratetea si rezolutia rediografiilor, prezentand totodata tesuturile intr-un mod tri-dimensional. Dar aceste proceduri nu sunt disponibile in intreaga lume si in cazul fiecareia din ele pot exista anumite contraindicatii; si de aceea examinarile radiologice clasice raman in continuare modalitatea principala de reprezentare imagistica a corpului uman in intreaga lume.

Descrierea examinarii radiologice

Cea mai des intalnita forma a examinarii radiologice este expunerea obiectelor la radiatii electromagnetice de inalta frecventa, cum ar fi razele X, si utilizarea razelor rezultate pentru a imprima o imagine a obiectului respectiv pe un film fotografic sau pe un ecran de fosfor. Anumite tesuturi (cum ar fi tesuturile osoase sau tesutul pulmonar) au un grad mai mare de absorbtie a razelor X, fapt care faciliteaza investigarea acestora cu ajutorul razelor X intr-un mod rapid, eficient si la costuri acceptabile.

In functie de tesutul care necesita examinare radiologica, se utilizeaza diferite grade si diferite cantitati de raze X. In cazul tesutului osos, sunt necesare surse de fotoni de energie mare; o astfel de examinare radiologica permite vizualizarea unor obiecte straine, fracturi osoase sau anomalii si patologii ale osului (de exemplu osteoartrita), cancer osos (osteosarcom), infectii osoase (osteomielita), precum si nivelul general al dezvoltarii osoase. Tesuturile moi necesita utilizarea unor radiatii mai putin invazive, iar imaginile obtinute sunt folosite pentru analiza plamanilor si a inimii, a tesuturilor moi din zona gatului sau a tesuturilor moi din jurul leziunilor osoase. Radiografiile dentare utilizeaza doze mici de radiatii intense in scopul examinarii gingiilor si a dintilor. In cazul pacientilor de sex feminin, examinarile cu raze X fac parte din testele de imagistica pentru diagnosticarea cancerul mamar – imaginile obtinute fiind numite mamografii.

Fluoroscopia este o tehnica radiologica prin care se obtin radiografii in miscare de calitate inferioara. Aceasta procedura este cel mai des folosita ca mijloc de ghidare in diferite interventii medicale cum ar fi angioplastiile sau operatiile de inlocuirea a articulatiilor. De asemenea, fluoroscopia poate fi utilizata in examinarea afectiunilor sistemului digestiv cu ajutorul substantelor de contrast ingerate sau introduse pe cale anala. Angiografia utilizeaza fluoroscopia in scopul de a obtine o imagine corecta a sistemului cardiovascular prin intermediul substantelor de contrast care sunt introduse in corpul pacientului intravenos si care apoi sunt monitorizate pe masura ce avanseaza prin vasele de sange a pacientului. Substantele de contrast blocheaza razele X, permitand astfel o vizualizare a vaselor de sange pe care le strabat. Aceste proceduri vin in ajutorul specialistilor din domeniul medical in eforturile lor de identificare si evaluare a anevrismelor, trombozelor, precum si la amplasarea cateterelor sau a stenturilor.

O alta procedura des intalnita este utilizarea absorbtiei razelor X cu energie duala (DEXA) prin care se evalueaza densitatea osoasa, procedura care este folosita in general in cazul pacientilor suspecti de osteoporoza. Aceasta procedura presupune proiectarea a doua fascicule de raze X la un unghi de 90 de grade una fata de cealalta; pacientul este scanat transversal si imaginile sunt utilizate pentru a prezenta densitatea osoasa si pentru a vizualiza spatele, soldurile sau calcaiul.

Medicamente asociate cu examinarea radiologica

De-a lungul timpului, diverse substante de contrast au fost utilizate in examinarile radiologice. Printre acestea amintim: cesiul, argintul, thoriul, bismutul, staniul, tantalul, zirconiul, lantanidele, wolframul; substante la care insa s-a renuntat ulterior din cauza riscurilor mari de aparitie a unor efecte secundare sau complicatii. In prezent se utilizeaza substante pe baza de iod; riscul aparitiei efectelor secundare este mai redus si absorbtia razelor X este suficient de mare pentru a asigura o imagine adecvata a tesuturilor. Totusi chiar si in aceste cazuri pot aparea reactii alergice la iod si substante pe baza de iod; din aceasta cauza medicii efectueaza o serie de teste specifice inainte de efectuarea procedurii, pentru a se asigura ca administrarea substantelor de contrast nu presupune riscuri.

Exista doua feluri de substante de contrast – compusi ionici si non-ionici. Agentii non-ionici sunt mai siguri de utilizat dar costa mai mult, mai exact de aproximativ cinci ori mai mult decat agentii ionici. In cele mai multe dintre cazuri sunt utilizate substantele de contrast non-ionice in baza raportului calitate / pret. In unele cazuri este necesar sa se utilizeze substante de contrast negative. Acestea sunt aerul si dioxidul de carbon (CO2). Dioxidul de carbon este preferat in multe situatii, de exemplu, in cazul in care substante de contrast negative trebuie sa fie administrate intravenos; de asemenea, dioxidul de carbon este mai usor asimilat de corpul uman si provoaca mai putine spasme.

Tipul de substanta de contrast ce trebuie folosita este determinat de medic; substanta este selectata in functie de anumiti factori specifici situatiei respective, cum ar fi tipul de procedura si, cel mai important, prezenta unei eventuale intolerante a pacientului la un anumit tip de substanta.